Biblia vorbeşte despre dragostea de Dumnezeu; una din cele dintâi porunci
este „Să iubeşti pe Dumnezeul tău cu toată puterea ta...” (Marcu 12,30). Dar
Biblia vorbeşte şi despre frica de Dumnezeu (Gen 20,11; Prov 2,5; 2 Cor 7,1
etc), despre teama, (Deut 25,28; 1 Sam 12,24; Ps.128,1) sau temerea de Dumnezeu
(Iosua 24,14; Apoc 14,7; 1 Petru 3,2).
De reţinut de la început un detaliu: a-ţi fi teamă de Dumnezeu este una şi
a avea teamă, temere sau frică de Dumnezeu este alta.
Se spune că oamenii trebuie să aibă „frica lui Dumnezeu” sau „frica de
Dumnezeu”. Un om fără frica de Dumnezeu poate face orice. Frica de Dumnezeu
este aceea care ne opreşte să ne facem de cap. Iosif avea frică de Dumnezeu
atunci când a spus: „Cum pot să fac un rău aşa de mare şi să păcătuiesc
împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39,9).
Oare au dreptate neoprotestanţii când îndulcesc termenul „teamă” şi îl
interpretează prin „respect”? Ei aduc mereu ca argument textul scris de
ap.Pavel: „În dragoste nu este frică” (1 Ioan 4,18).
Un copil care a făcut pozne are un simţământ de teamă, poate chiar de
groază dacă are un tată mai sever. Un copil cuminte, care îl iubeşte pe tata,
nu face pozne, de teamă să nu-l supere pe tata. Tot aşa, un nelegiuit se va
teme de Dumnezeu şi în ziua de apoi va fugi la munţi şi la stânci (Luca 23,30).
În schimb, cei care au iubit pe Dumnezeu Îi vor ieşi înainte cu bucurie (Isaia
25,9).
Cine-L iubeşte pe Dumnezeu, nu se teme de El ca un nelegiuit, dar totuşi
are frica lui Dumnezeu în suflet. Cuvântul acesta nu poate fi eliminat cu totul
din Scriptură. El este acolo şi are rostul lui. Şi nici nu-l putem înlocui cu
„respect”. Soţul poate avea respect pentru soţia lui, şi soţia poate avea
respct pentru soţul ei; un angajat poate avea respect pentru şeful lui; totuşi
a avea doar respect pentru Dumnezeu parcă e prea puţin...
La Sinai, poporul s-a îngrozit în faţa manifestării măreţiei şi puterii lui
Dumnezeu şi a cerut să nu mai vorbească El direct, ci doar să transmită
cuvintele Sale prin Moise (Exod 20,19); Daniel, în faţa descoperirii puterii
divine a căzut leşinat (Daniel 10,8); tot la fel Ioan (Apoc.1,17), şi în aceste
condiţii putem spune că e suficient să avem doar respect?
Când venim înaintea lui Dumnezeu la închinare, uităm adesea de sfinţenia şi
grozăvia puterii Lui, uităm de marea distanţă dintre El ca Creator şi noi ca
fiinţe create şi ne rezumăm să simţim sau să vorbim doar de dragoste şi de
respect. Totuşi o închinare adevărată înseamnă şi dragoste, şi respect, dar şi
această conştienţă a sfinţeniei unui Dumnezeu este este foc mistuitor (Deut
4,24).
Pare şocant să spui „Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremurând!”,
dar această împletire între bucurie şi frică este absolut normală când ne
închinăm unui Dumnezeu care este şi dragoste şi măreţie în acelaşi timp. În
Matei 28,8 aceleaşi simţăminte contrare se regăseau în inima femilor care se
întorceau de la mormântul gol pentru că Isus cel înviat era Prietenul lor pe
care-l cunoşteau atât de bine şi se bucurau în dragostea Lui, dar era
descoeprit acum în măreţia învierii ca un Dumnezeu atotputernic, şi teama era o
realitate prezentă în fiinţa lor.
Dumnezeu este şi un Tată bun care aşteaptă respect şi dragoste din partea
copiilor Săi, dar este şi un Stăpân puternic şi înfricoşător care aşteaptă
ascultare necondiţionată. Aşa spune El Însuşi în Maleahi 1,6: „Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt
Stăpân, unde este teama de Mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu