CE CAUŢI: FERICIREA SAU MÂNTUIREA?

Creştinii nu sunt cei mai fericiţi oameni. Hristos nu a promis fericirea pentru acei care aleg să-i fie credincioşi, din contra El spune: „În lume veţi avea necazuri” şi „Ferice de voi când oamenii vă vor prigoni...” Şi atunci, se merită să fim credincioşi Domnului Hristos? Nu mai degrabă să căutăm un stăpân care promite fericirea? (Toate vor fi ale tale dacă te vei închina mie!)

Oamenii caută fericirea. A fi fericit, din perspectiva omului obişnuit este să faci o carieră, să reuşeşti în dragoste, să ai casă, maşină bună, să ai bani, să ai prieteni, pe deasupra dacă se poate, să fii sănătos. Viaţa urmează poate o ascensiune, iar dacă la un moment dat intervine un faliment în unele aspecte din cele enumerate, sinuciderea pare o soluţie rezonabilă. Din perspectiva lumii, un drum înfundat nu are soluţii.

Credincioşii caută mântuirea. Uneori ei sunt frământaţi de faptul că sunt nefericiţi. Mai sunt frământaţi de faptul că-i văd pe cei necredincioşi, mai fericiţi decât ei. (Psalm 73) Privind însă în perspectiva veşniciei, ei înţeleg că nefericirea de aici este scurtă, pe când fericirea adevărată alături de Dumnezeu este veşnică. Şi totuşi, „cei cu inima fără prihană se laudă că sunt fericiţi” pentru că Domnul este alături de ei prin orice nefericire şi le dă puterea de a birui. Privind în perspectiva veşniciei ei înţeleg că fericirea celor răi este mai aproape de gura lor decât de sufletul lor, şi soarta de pe urmă contează mai mult decât soarta prezentă.

Doar privind în perspectiva veşniciei înţelegem că cine vrea să-şi câştige viaţa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Dumnezeu, o va câştiga.

Vrei să fii fericit sau vrei să fii mântuit?

Dacă vrei să fii fericit cu orice preţ, dacă acesta este idealul tău pentru viaţa aceasta, vei fi foarte dezamăgit. Cât eşti tânăr vei crede într-o iluzie a fericirii apoi, vei vedea cum fericirea se depărtează tot mai mult, ca o fata morgana. Nu că nu meriţi fericirea, ci doar că ai căutat-o pe o cale greşită.

Dacă vrei să fii mântuit, vei constata un lucru uimitor: vei vedea realitatea trecătoare a lumii în care te zbaţi, vei înţelege fericirea într-o relaţie cu Domnul „care a biruit lumea” şi vei găsi fericirea, pentru că fericirea este implicată în mântuire.

Alege mântuirea şi vei fi fericit!

MISTICISMUL ŞI COMUNICAREA CU DUMNEZEU

Dintotdeauna am perceput misticismul, precum şi păgânismul, ca având conotaţii negative, şi că sunt contrare Bibliei şi creştinismului adevărat. Ulterior am înţeles că unii consideră atât misticismul cât şi păgânismul ca având conotaţii pozitive. Care este adevărul?

Din două pagini de internet (http://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=556&grouptopic_id=5529 şi http://www.crestinortodox.ro/diverse/cunoasterea-sine-experienta-mistica-122522.html)  aflăm câteva detalii:

“Prin “mistică” se înţelege în general, o experienţă interioară, care permite contactul cu elementul divin. Bulgakov afirmă că experienţa mistică este posibilă numai atunci când omul posedă o capacitate specială de concepţie supra-raţională şi suprasensibilă”.

Deci mistica are, în esenţa ei, comunicarea cu Dumnezeu, ceea ce nu este un lucru rău, chiar este de dorit. Şi noi admitem că putem comunica cu Dumnezeu prin rugăciune, în care caz, în rugăciune nu ne vom limita la cereri, ci vom avea un timp de linişte, de meditaţie, în care să aşteptăm un răspuns de la Dumnezeu. Totuşi a limita comunicarea cu Dumnezeu doar la unii credincioşi care ar poseda capacităţi speciale, este o învăţătură neconformă Bibliei. Adevărul este că orice om poate să aibă o legătură cu Dumnezeu, prin care să-şi găsească răspuns la întrebările sale şi să fie călăuzit în viaţă. Iar dacă trebuie să vorbim despre oameni speciali, care au avut manifestări speciale ale legăturii lor cu Dumnezeu, în speţă, proorocii, aceştia nu au avut ei iniţiativa chemării ca profet, ci au primit de la Dumnezeu chemarea. El i-a chemat ca profeţi nu pentru că au avut capacităţi speciale, o sensibilitate înaltă, extrasenzorială, ci El i-a chemat ca profeţi şi i-a şi înzestrat cu calităţile necesare.

“Experienţa mistică are un caracter obiectiv; ea presupune ieşirea din sine şi un contact sau o întâlnire spirituală”.

Această “ieşire din sine şi un contact” spiritual este ceva foarte primejdios. Biblia nu învaţă nicăieri această experienţă, pentru că nu admite învăţătura unui suflet care poate trăi în afara trupului. Când apostolul Pavel vorbeşte la 2 Corinteni 12,  despre faptul că fost răpit la cer, şi nu ştie dacă a fost cu trup sau fără trup, nu se referă la varianta ieşirii din trup ci la faptul că ar fi putut avea doar o viziune, şi nu o experienţă reală, fizică. Ieşirea din trup este o învăţătură şi o practică necreştină, păgână, yoghină.

“Ortodoxia consideră că Numele Lui Dumnezeu este cel mai important element al rugăciunii. De aceea, rugăciunea inimii (isihastă), care se repetă de sute de ori de către călugări, este atât de importantă în viaţa monahală. Textul acestei rugăciuni este scurt şi totodată simplu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi este de fapt rugăciunea vameşului din Evanghelie.”

Aici avem un element contrar învăţăturii Domnului Hristos din Matei 6,7 care spune:  “Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi.” O rugăciune spusă de sute de ori este atât de anacronică într-o relaţie cu un Dumnezeu personal. Doar în faţa unor puteri supranaturale, nepersonale, oculte, asemenea fel de rugăciuni ar putea oferi nişte puteri misterioase. Ideea este că asemenea practici, repetări de rugăciuni, de formule magice,  folosirea unei muzici repetitive, conduc la starea de transă, şi astfel ajungem pe terenul celui rău.

Este foarte curios când o anumită biserică admite printre învăţăturile ei misticismul, deoarece “mistic” şi “ocult” sunt sinonime, însemnând ceva ascuns, tainic, misterios, necunoscut, secret. Astfel, în timp ce ocultismul este condamnat, misticismul este apreciat. E vorba aici despre o reală amăgire. Cine are de câştigat?

“De-a lungul timpului, a existat un mare număr de relatări, despre sfinţi şi asceţi care în timpul rugăciunii deveneau dintr-o dată atât de luminoşi şi radiau atâta căldură, încât ucenicii lor de-abia se puteau uita la ei. Acest ideal ne cheamă dincolo de limitele vieţii noastre, ne cheamă spre transfigurare.”

Adevărul şi minciuna sunt la un moment dat atât de apropiate, încât omul este amăgit foarte uşor. Este adevărat că Moise a devenit atât de strălucitor pentru că a stat mult timp în faţa slavei lui Dumnezeu, încât a trebuit să-şi acopere faţa când vorbea cu evreii lui, dar şi Domnul Hristos “S-a schimbat la faţă”, adică a trăit aceeaşi experienţă a “transfigurării”, şi ucenicii nu puteau să privească la El. Într-o oarecare măsură, fiecare din noi, dacă stăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi medităm mai mult la viaţa Domnului nostru, vom deveni strălucitori... Şi nu este vorba de o strălucire orbitoare, fizică, ci de una spirituală, a caracterului.

Însă avem aici o mare problemă. Misticismul urmăreşte nu doar comunicarea cu Dumnezeu (mai ales pe căile alese de El), ci urmăreşte aspectele miraculoase. Minunile sunt acelea care ne-ar conduce la o credinţă mai puternică, nu-i aşa?  Nu!  Nu este aşa! Minunile adevărate (nu cele ticluite şi aranjate) pot avea o impresie de moment. Ce minune mai mare ar putea fi decât învierea Domnului? Şi totuşi atâţia oameni care au trăit evenimentul, fariseii, preoţii, soldaţii nu s-au convertit peste noapte. De ce? Pentru că interesul lor egocentrist era mai mare decât o minune pe care au trăit-o personal.

Biblia spune că “Cel neprihănit va trăi prin credinţă!”  (Habacuc 2,4; Romani 1,17; Evrei 10,38). Dacă cel neprihănit ar trebui să trăiască prin minuni şi misticism, ar fi fost scris lucrul acesta, şi s/ar fi consemnat că scopul suprem al creştinismului ar trebui să fie minunile.

A trăi prin vedere este extrema minimă, şi a trăi prin minuni este extrema maximă. Calea de mijloc este a trăi prin credinţă. Mai concret, citim ce scrie în Scriptură, şi pur şi simplu credem ce scrie acolo şi atât. Comunicarea cu forţele supranaturale prin misticism, prin extaz sau altceva de felul acesta, la iniţiativa omului, prin strădaniile noastre omeneşti,  nu este conformă cu Biblia şi cu învăţăturile Domnului Hristos. Singura cale de comunicare cu Dumnezeu este rugăciunea prin credinţă. Dacă Dumnezeu ne poate da un vis, sau o viziune, sau o teofanie într-un fel sau altul, va fi iniţiativa Lui.

“După sf.Igantie Briancianinov, Biserica Ortodoxă are o predanie (învăţătură) cu două părţi şi anume

a.O predanie dogmatică – care se învaţă în seminarii şi institutze teooogice;

b.O predanie mistico-ascetică – ce se învaţă numai în mânăstiri şi rar în lume, din pricina vieţii trăite în împrăştiere şi deşertăciune.

Predania mistică este numită “Regina tuturor disciplinelor teologice”.

Este un lucru simplu de înţeles că învăţătura creştină este una, şi practica creştină este alta. Unii creştini nu îngăduie ca învăţăturile creştine primite la Biserică să se aplice şi în viaţa de zi cu zi. Dacă misticismul urmăreşte acest lucru, ar fi ceva bun, dar nu avem nevoie de misticism, de extaz şi de alte experienţe suprasenzoriale ca să trăim un creştinism adevărat. Creştinismul se trăieşte la nivelul relaţiei dintre oameni. Aici este un punct important pentru fiecare creştin: trăieşti tu pe deplin şi curat, învăţăturile Domnului Hristos, sau ele rămân doar la nivel intelectual, teoretic?

Iar dacă mistica este “Regina” tuturor celorlalte învăţături teologice, iar aceasta se dovedeşte a fi atât de periculoasă pentru că ne aduce în contact cu diavolul, ce rămâne din tot restul învăţăturilor şi teologiilor?

“Autocunoaşterea este prima etapă a practicii spirituale prin rugăciune şi asceză şi este numită etapa de purificare. În acest stadiu la ea se lucrează mai mult cu ajutorul minţii raţionale şi a voinţei.”

Alături de desprinderea de trup, de purificare şi alte elemente yoghine, iată că în mistica ortodoxă avem şi “cunoaşterea de sine”. A fost o vreme cînd dictonul “Cunoaşte-te pe tine însuţi” mi se părea atât de frumos şi adevărat, încât l-am căutat în Biblie. Spre surprinderea mea, nu l-am găsit.  Deci în Biblie nu există acest îndemn spre cunoaşterea de sine, dar l-am găsit în învăţăturile spiritiste. Acest dicton este foarte preţuit în lumea spiritistă. Biblia are alt dicton, acela care îndeamnă la cunoaşterea de Dumnezeu. Ideea este că nu te poţi cunoaşte cu adevărat pe tine însuţi decât dacă te compari cu ceva sau cu cineva. Ca să ştii cât de păcătos şi de mic eşti, priveşte la Dumnezeu! Dacă vrei să te vezi mare şi sfânt, compară-te cu un nemernic, cu un criminal sau cu diavolul!  Sau, priveşte doar la tine însuţi! Vei vedea calităţi, şi poate vei găsi acele elemente de divin... pe care să le dezvolţi şi să ajungi la "îndumnezeire"...

Practic, “misticismul” sau “mistica” are o legătură strânsă cu  conceptul de “mister”. Misterul este ceva ascuns, necunoscut, negru, iar tehnica Diavolului este ascunderea, deghizarea. Modul de lucru al lui Dumnezeu este tocmai Revelarea. De aceea avem în scrierile apostolului Pavel atâtea îndemnuri de a fi “nu fii ai întunericului, ci fii ai luminii, nu fii ai nopţii, ci fii ai zilei” (1 Tesal. 5,5)

Poate că nu este un lucru fără importanţă de a aminti că în Grecia antică erau religiile misterelor, tocmai pentru că tot ce se petrecea în templele lor era ceva ascuns, misterios, folosindu-se diverse tehnici muzicale, olfactive, formule magice, pentru a se produce transa. Bisericile tradiţionale, începând cu secolul 13, admit în teologia lor cele 7 taine. Cuvântul “taină” este sinonim cu “mister”. În înţelegerea mistică ortodoxă, cele 7 taine (botezul, cina, mirungerea, nunta, etc) nu sunt doar simboluri ci sunt lucrări concrete, reale ale Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, un copil botezat ar trebui să aibă puterea de a nu păcătui, de a servi lui Hristos toată viaţa. Realităţile triste ale lumii noastre arată contrariul. La fel taina nunţii nu leagă pe cei doi miri în mod supranatural, astfel încât să nu se mai despartă niciodată. Realitatea arată că şi creştinii merg la divorţ.

Ideea este că cele aşa numite “7 taine”, nu sunt deloc nişte lucrări concrete ci sunt doar nişte simboluri ale unor lucrări reale interioare ale Duhului Sfânt. Puterea este în Duhul Sfânt, nu în “tainele” respective.

Ce s-a întâmplat în secolul XIII, încât Biserica a admis cele 7 taine, poate ar trebui cercetat. Dar ce ştim cu siguranţă este că înainte de acest secol, în Biserica creştină nu se vorbea decât despre o singură “taină”. Iată ce spune o pagină de internet ortodoxă:

“Astăzi vorbind despre Taină avem tendinţa de a ne gândi numai la cele Şapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos Însuşi se oferă şi se împărtăşeşte printr-un ritual de sfinţire săvârşit de slujitorii bisericeşti în şi prin puterea Duhului Sfânt.”

 (Preot Florin Botezan - http://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-01.html )

Această declaraţie este foarte importantă, însă totdeauna trebuie să ne sprijinim pe Scriptură în credinţa noastră. Nu vom găsi în Scriptură decât două taine:

Taina evlaviei - Timotei 3,16

Taine fărădelegii - 2 Tes 2,7 

Taina este ceva ce nu poate fi înţeles. Pentru că nu vom înţelege niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi, şi nici apariţia fărădelegii în univers.

În concluzie, esenţa misticismului este comunicarea cu Divinitatea, şi aceasta este de dorit. Nu relaţia cu o Biserică, nu relaţia cu o Carte, sau cu nişte dogme face pe cineva creştin adevărat, ci relaţia personală cu un Dumnezeu viu.  Şi aici vine întrebarea: Cum putem avea o relaţia cu Dumnezeu? Cum putem auzi în mod concret glasul lui Dumnezeu? Mistica, ori de ce tip ar fi ea, păgână sau “creştină”, doreşte comunicarea, dar a luat-o pe căi greşite, contrare învăţăturilor Bibliei. Diavolul a încurajat căutarea omului după o relaţie mistică cu Dumnezeu şi a făcut pe teologi să dezvolte foarte mult teoriile şi practicile mistice, pentru că în ascuns, el poate lucra foarte bine.

De subliniat că sintagma “mistică creştină” este un nonsens. Nu poate exista decât “mistică păgână” eventual infiltrată în creştinism.

Când bisericile neoprotestante caută în muzică acea delectare care să-i conducă la extaz, când se leagănă în ritmul muzicii, cu mâinile ridicate, sau prin alte manifestări, cum ar fi vorbirea în limbi, sau rugăciunea simultană a credincioşilor cu glas tare, ele trebuie să se întrebe foarte serios: Doreşte Dumnezeu o astfel de relaţie mistică?  Foloseşte la ceva extazul sentimental? Unde scrie în Biblie că avem nevoie de astfel de manifestări pentru ca să ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu?

Biblia scrie că cel neprihănit va trăi, nu prin vedere, nici prin extaz sau prin minuni, ci prin credinţă. “Faptul că cineva, în anumite împrejurări deosebite, dă pe faţă extaz spiritual nu este o dovadă convingătoare că el este creştin. Sfinţenia nu este extaz, răpire sufletească; ea este o deplină predare a voinţei lui Dumnezeu; ea înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de cercare, în timp de întuneric, ca şi în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin credinţă şi prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere neclătinată şi rămânere în iubirea Sa”. (http://www.intercer.net/egw/index.php?book=&search=extaz&operation=Search)

Acest articol s-ar termina nesatisfăcător dacă ne-am opri aici. Dar vreau să ofer cititorilor un exemplu foarte bun de ceea ce înseamnă o comunicare cu Dumnezeu lipsită de orice misticism, de orice extaz, o viaţă de om care a fost călăuzit pas cu pas, după ce a înţeles care este felul corect de comunicare cu Dumnezeu.

Rezumatul scris aici poate fi găsit şi în emisiunea de la Speranţa TV, la adresa:

 http://www.sperantatv.ro/web/helmut-haubel-12-02-2012/

 *********************************************************

HELMUT  HAUBEIL – pastor pensionar povesteşte:

Să plece în Anglia sau nu

La 36 ani, lucram la o companie de transport, aveam un salariu foarte bun. Dar pentru că  la expediţiile internaţionale totul era în engleză, ce am învăţat la şcoală era insuficient, voiam să merg în Anglia la un curs.

L-am întrebat pe şeful meu dacă-mi poate da liber 9 luni, ca să fac acest curs. Şeful mi-a spus NU!  Era foarte hotărât, când spunea nu, era nu!

În concediul din vara aceea, un prieten pastor mi-a dat o carte despre rugăciune. În carte scria că a te ruga este ca şi cum te duci la doctor, şi-i spui: Mă doare aici şi mă doare acolo” dar pleci înainte ca doctorul să poată face ceva... L-am întrebat pe prietenul pastor: Am citit cartea şi nu ştiu dacă am înţeles bine... Am citit că atunci când vii la rugăciune trebuie să stai şi să asculţi vocea lui Dumnezeu... Tu L-ai văzut pe Dumnezeu? L-ai auzit pe Dumnezeu?  Da – a spus pastorul!  Cum Îl auzi? – Nu auzi o voce, este ca şi cum asculţi o voce lăuntrică, a conştiinţei.

În seara aceea am vorbit cu soţia, şi i-am spus: cred că trebuie să-L întrebăm pe Dumnezeu dacă să merg în Anglia sau nu...  Ea a spus: da, trebuie să facem lucrul acesta.

1.Dimineaţa la studiu I-am spus Domnului:  Doamne, Te rog, arată-mi dacă trebuie să merg sau nu... Am rămas tăcut şi în mintea mea a venit ideea: Trebuie să mergi!

M-am întrebat dacă era vocea lui Dumnezeu sau pur şi simplu dorinţa mea...

2.Dimineaţa următoare: Doamne, Tu ştii că eu nu ştiu să ascult vocea Ta, Te rog, spune-mi dacă să mă duc sau nu...

Am rămas tăcut şi am auzit iar:  Mergi în Anglia!

Nu ştiam ce să fac...  şeful spunea NU, şi când spunea nu, era nu!  Dacă voiam să plec trebuia să demisionez!... Aveam o slujbă foarte bună, un salariu excelent

3.In dimineaţa următoare, a treia, mă îndoiam iar... Dar am spus: Doamne, acum vreau să fiu sigur! Mai răspunde-mi o dată dacă trebuie să merg sau nu, dar acum când voi citi din Biblie, să-mi dai un verset care să confirme răspunsul Tău! Soţia mea Ingrid trebuie să rămână singură 9 luni, Te rog să-i spui şi ei răspunsul Tău, şi fă-o să-mi spună  ea dacă trebuie să merg sau nu în Anglia.

Am rămas tăcut, mă rugam şi am avut din nou convingerea că trebuie să merg în Anglia.  Am deschis apoi Biblia şi am citit:  Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce că poruncesc Eu! Când am terminat studiul, soţia a venit şi mi-a spus: „Helmut, tu încă nu ştii că trebuie să mergi în Anglia? Eu ştiu că trebuie să mergi în Anglia!”

Convingerea mea personală era prima confirmare, textul biblic era a doua, şi acum glasul soţiei era a treia confirmare.

4.Când am terminat concediul, am mers la mama din nou, i-am zis: Mama, ştii că mă gândeam dacă trebuie să merg în Anglia sau nu, ... ea m-a întrerupt şi mi-a spus: „Da, ştiu că o să mergi în Anglia!”  -   „De unde ştii?”

„L-am întrebat pe Dumnezeu!” a spus ea

Mama ştia ca pot să-L întreb pe Dumnezeu dar nu-mi spusese niciodată lucrul acesta!

5.Soţia mea şi cu mine ne-am rugat în dimineaţa următoare ca Dumnezeu să-i schimbe inima şefului, ca să nu fie nevoie să părăsesc compania.

 I-am spus că m-am tot gândit să merg în Anglia ca să învăţ limba engleză, să fiu mai de folos companiei, şi i-am cerut „Dă-mi anul viitor un concediu de 9 luni ca să merg să studiez limba!”

El mi-a spus:  Sigur, nu e nici o problemă!

A fost extraordinar cum ascultă Dumnezeu rugăciunea.

Dar după 2 săptămâni i-a părut rău... dar nu voia să-şi calce promisiunea, aşa că m-a luat altfel:  Ştii că ai o soţie, ai un băiat, mama ta stă în apropiere... nu poţi să-i laşi singuri...

I-am spus: „Ştiţi că la Crăciun este vacanţă, mă voi întoarce atunci şi voi fi cu ei. Ne-am consultat ca familie, şi soţia este de acord, mama mea de asemenea”.

Nu a mai avut ce să spună.

6.După un timp mi-a mărit salariul. Aveam deja un salariu mare, de aceea i-am spus: nu e nevoie să-mi măreşti salariul, sunt foarte mulţumit dacă mă laşi să plec în Anglia şi sunt foarte mulţumit de salariul meu.

A zis NU, deja am spus la contabil, şi rămâne NU!

Suma aceasta era exact cat îmi trebuia ca să plătesc cursul de engleză în Anglia.

Cine să-l înlocuiască?

7.Timpul a trecut. Ne-am rugat iar pentru că trebuia să găsesc pe cineva să mă înlocuiască în timpul cât lipseam. Am găsit trei oameni, deşi era greu să găseşti oameni cu experienţă în domeniul meu.

Să mai ceară 500 de mărci?

8.Timpul a trecut iar... „Trebuie să mai avem o filială în cealaltă parte a Germaniei” mi-a spus şeful.  Era o afacere bună, se exportau mărfuri din Franţa. O filială în plus însemnau bani în plus, mă gândeam că ar trebui să cer şi eu ceva bani în plus, 500 mărci pentru timpul cât voi fi plecat...

L-am întrebat pe Dumnezeu... trei zile la rând... Nici un răspuns. Am vorbit cu soţia şi i-am spus că Dumnezeu nu-mi dă nici un răspuns. Eu aveam în subconştient ideea că nu trebuie să cer, pentru faptul că deja mi s-a mărit salariul. Dar eu cred că dacă Dumnezeu vrea, poate să-mi dea fără ca eu să cer lucrul acesta!

Am mers la serviciu, telefonul a sunat, şeful voia  să mă duc la el... „Helmut, am veşti bune pentru tine: când vei fi în Anglia vei primi 500 mărci în fiecare lună”! Deci am obţinut acei bani fără să cer... şi încă la Crăciun o primă de 500 mărci în plus.

Un ajutor la drum

9.Este extraordinar ce a făcut Dumnezeu după aceea, pentru că L-am ascultat. Am mers cu trenul în Anglia, la sfârşitul lui August, trenul era aglomerat, pe coridor era un tânăr chipeş, care dormea pe valiză.  Pe valiza lui era o etichetă  NewBold College, adică exact unde mergeam eu...

Aveam nevoie de cineva să mă conducă prin Londra, era dificil pentru că trebuia să merg de la un capăt la altul al oraşului, şi să schimb trenul. Aşa că Dumnezeu mi-a trimis un ajutor.

Eric şi altă frământare

Am ajuns in siguranţă la şcoală, eram al doilea ca vârstă. Un pastor din Suedia, Eric, era cel mai în vârstă, avea 42 de ani. Ne-am împrietenit, am vizitat împreună multe locuri.

10.Într-o vineri seară am auzit ştirea că Eric a murit. Cum era posibil? Îmi părea aşa de rău. După câteva ore mi-a venit aşa un gând: Cine va fi pastor în locul lui? Pe cine va chema Dumnezeu în locul lui?

După jumătate de oră mi-a venit un alt gând: Dumnezeu m-ar putea chema pe mine...  Dar eu nu voiam să mă fac pastor, îmi plăceau afacerile. Nu mai aveam pace, mă rugam dimineaţa, la prânz şi seara să negociez cu Dumnezeu

Nimeni nu-mi  ceruse lucrul acesta, totul se petrecea în mintea mea şi nimeni nu ştia. Am spus: Doamne, nu toţi trebuie să se facă pastori. Am un salariu mare, pot să ajut un tânăr să-şi facă studiile ca să devină pastor. Ajut şi acum biserica şi pot s-o ajut şi mai mult.

După o săptămână mi-am dat seama că Dumnezeu nu mă asculta. Nu puteam să-mi alung frământarea. Când îngenunchiam lâncă pat nu ştiam ce să mă mai rog... Deodată m-am gândit: Helmut, ştii că Dumnezeu te iubeşte?  Da!  Ştii că o iubeşte şi pe soţia ta şi pe copilul care se va naşte?  Da!  Ştii că El nu te va chema ca să fii nefericit! El nu te va chema fără să-ţi dea abilităţile necesare!

11.Am spus, Doamne, cred în dragostea Ta, îmi predau Ţie viaţa mea, dacă vrei să fiu pastor, este OK, Dar EU NU  VREAU să fac lucrul acesta, de aceea nu voi spune nimănui! Dacă vrei să fiu pastor, eşti atotputernic, eşti atotştiutor,  e treaba Ta!!

După acea rugăciune, am avut pace. Un an şi jumătate mai târziu m-a chemat. Am fost în pastoraţie 16 ani.

************************************************************************************

Şi acum, vă întreb: ce vi s-a părut mai impresionant din toată această relatare? 

Probabil că fiecare a fost atras către un anumit detaliu, eu am rămas cu gândul la faptul că acest om în toată firea, ajuns la peste 36 de ani, trăind într-o biserică creştină, care avea o viaţă activă în biserica lui, a îndeplinit pe rând diferite slujbe, de la diriginte de tineret la prezbiter, nu ştia că poate să-L întrebe pe Dumnezeu cu privire la viaţa lui. S-a mirat că mama lui ştia, şi că lui nu i-a spus nimic despre aceasta...

Oare câţi creştini trăiesc şi astăzi, şi spun că sunt practicanţi, dar care încă nu ştiu că pot să-L întrebe pe Dumnezeu, să-L implice pe El în viaţa lor, cum pe vremuri evreii întrebau pe Dumnezeu prin cele două pietre de pe pieptarul marelui preot, Urim şi Tumim?

Oare câţi copii vor mai creşte mari, vor ajunge la maturitate, şi încă n-au aflat de la părinţii lor că pot să-L întrebe pe Dumnezeu despre problemele lor?

Dacă „mistica” este văzută de unii, aşa cum am citit mai sus, ca fiind „regina” tuturor învăţăturilor, cu siguranţă că există un sâmbure de adevăr, şi anume, fără o relaţie persoanlă, cu un Dumnezeu viu şi personal, creştinismul îşi pierde orice putere. Forţa unui creştin stă în relaţia lui cu Dumnezeu, iar Dumnezeu  aşteaptă să se implice în viaţa noastră, în lucrurile mici şi în cele mari, deopotrivă.

Ştiţi ce este foarte trist în creştinsim? Este tocmai faptul că mergem la biserică, indiferent la care, învăţăm multe lucruri, şi în timpul săptămânii, toate alegerile noastre sunt făcute potrivit cu înţelegerea noastră, potrivit cu capacităţile noastre, cu mijloacele noastre, cu înţelepciunea noastră. Nu este de mirare că în viaţa de credinţă suntem slabi şi fără entuziasmul pe care l-ar putea aduce o relaţie adevărată cu Dumnezeu!

Eu cred că punctul de trecere de la „căldicel” – la „fierbinte”  (Apocalips 3,16) este tocmai acesta: să ne formăm reflexul de a-L implica pe Dumnezeu în alegerile noastre de fiecare zi. Să nu facem nici un pas fără să-L întrebăm pe El; chiar să punem semne ca Ghedeon, şi să nu mai trăim prin vedere, nici prin minuni, ci prin credinţă!

DUMNEZEU BUN SAU DUMNEZEU RĂU?

Citind Vechiul Testament, unii au observat războaiele, uciderile, vărsările de sânge, mulţimea de jertfe de animale, toate acestea poruncite de Iehova, şi au ajuns la concluzia că în Testamentul Vechi al evreilor avem de a face cu un Dumnezeu rău. Ajungând la Noul Testament, au observat în caracterul şi lucrarea Domnului Hristos, care a venit să descopere caracterul Tatălui, un Dumnezeu milos, iertător, plin de Har, şi au tras concluzia că în Testamentul Nou al creştinilor, avem de a face cu un Dumnezeu bun. În consecinţă se ajunge la respingerea Vechiului Testament şi a tot ce înseamnă religie iudaică, inclusiv Sabatul „evreiesc”, pentru a promova doar Noul Testament ca temelie spirituală.  Prin urmare, Dumnezeu este bun sau rău? Iehova, Dumnezeul evreilor este altul decât Dumnezeul creştinilor?

UN DUMNEZEU RĂU ÎN VT

Deuteronom 20,16  - „Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă!”

                Iosua 11:20 - ... Israel să le nimicească cu desăvârşire, fără să aibă milă de ele, şi să le nimicească, după cum poruncise lui Moise, Domnul.

                Iosua 6,21 -  ... şi au nimicit-o cu desăvârşire, trecând prin ascuţişul sabiei tot ce era în cetate, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, până la boi, oi şi măgari.

1 Împ.8,5 - Împăratul Solomon şi toată adunarea lui Israel chemată la el au stat înaintea chivotului. Au jertfit oi şi boi, care n-au putut fi nici număraţi, nici socotiţi, din pricina mulţimii lor.

UN DUMNEZEU BUN ÎN NT

Matei 11,29 - ... Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Ioan 8,11 - Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!”

Luca 23,34 - Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”

Luca 9,54-56 - Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”

La prima vedere se pare că sunt argumente suficiente ca să observăm că în Vechiul Testament a fost un Dumnezeu rău, iar în Noul Testament avem un Dumnezeu bun. Numai că dacă suntem cinstiţi cu Biblia, vom putea găsi texte care susţin exact contrariul, şi anume un Dumnezeu bun în Vechiul Testament  şi unul rău în Noul Testament:

UN DUMNEZEU BUN IN VT

Exod 34,6.7 - Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul.   

Deut 4,31 -  căci Domnul Dumnezeul tău este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi.

Ieremia 31,3 - Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!

Plângeri 3,22.23 - bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!

UN DUMNEZEU RĂU ÎN NT

Matei 10,34 - Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.

Matei 21,19 - A văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat.

Luca 14,26 - Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.

Apocalipsa 14,9-11 - Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!

Pentru orice idei pe care le avem, putem găsi argumente în Biblie. Numai că un adevărat mod de interpretare a Scripturii nu pleacă de la o idee personală, sau de la o prejudecată, ca să ajungă la Scriptură, ci invers, pleacă de la Scriptură ca să ajungă la formarea unor idei corecte.

Există doi termeni legaţi de regulile de interpretare a textului biblic, proveninţi din limba greacă, termenul “exegeză”  (ex-) semnifică ideea de extragere a ceva dintr-un conţinut, iar termenul “eisegeza” (eis-) semnifică, dimpotrivă, ideea de introducere. Evident că doar exegeza este adevăratul mod de interpretare, iar eisegeza este un termen artificial care se referă la o atitudine greşită în modul de abordare a Scripturii. Ca să înţelegem corect un lucru trebuie să ne debarasăm de orice prejudecată şi să lăsăm textul biblic să ne spună ce vrea el să ne spună. Astfel, pornim cu gândul că nu ştim dacă Dumnezeu este bun sau rău, şi, tocmai de aceea începem să citim Biblia de la un capăt la altul, notând toate textele care vorbesc despre caracterul lui Dumnezeu. În final vom ajunge la concluzia că Dumnezeu este şi bun, şi rău, tocmai aşa cum sunt părinţii faţă de copiii lor. Şi, de cele mai multe ori,  un copil care a făcut o năzbâtie şi este pedepsit va spune că tatăl lui este rău. Că Dumnezeu este rău poate fi o constatare a celui pedepsit, sau a acelui suflet care este orbit de păcat şi  nu reuşeşte să vadă bunătatea Lui.

Concluzia care se impune, punând cap la cap toate  textele referitoare la caracterul Său, este că Dumnezeu este drept. Dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu s-au întâlnit la Golgota. Aici avem o imagine completă a caracterului divin. Avem aici un Dumnezeu care doreşte să ierte pe păcătos, care-L iubeşte atât de mult încât ar dori să-l mântuiască, dar nu poate face acest lucru în mod gratuit. Tocmai pentru că El este drept şi vina păcatului trebuia plătită, El a oferit viaţa Fiului Său. Prin acest act al ispăşirii, oferit ca posibilitate de mântuire  pentru orice om din lumea aceasta, putem înţelege ceea ce spune apostolul Ioan: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8)

UN DUMNEZEU ŞI BUN ŞI RĂU – DREPT

Exod 20,5.6 - Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

Exod 34,6.7 - ... iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul,  dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”

Ieremia 30,11 - Căci Eu sunt cu tine, zice Domnul, ca să te izbăvesc; ...; te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit.”

Psalmii 98,2 - Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.

Apoc 15,3 -  .... Şi ziceau: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!

Tată sau Stăpân?

În acelaşi context am putea să ne întrebăm: Este Dumnezeu un Stăpân aspru, iar noi suntem robii Săi, sau un Tată bun, iar noi suntem copiii Săi? Dacă în Vechiul Testament avem un Dumnezeu rău, atunci ar fi normal ca El să fie prezentat doar ca Stăpân, iar în Noul Testament dacă avem un Dumnezeu bun, atunci ar trebui să fie reprezentat doar ca un Tată. Realitatea este că cele două imagini se regăsesc deopotrivă atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

DUMNEZEU ESTE STĂPÂNUL IAR NOI SUNTEM ROBII SĂI

Deuteronomul 9:26 - M-am rugat Domnului şi am zis: „Stăpâne, Doamne, nu nimici pe poporul Tău, moştenirea Ta, pe care ai răscumpărat-o, în mărimea Ta, pe care ai scos-o din Egipt, prin mâna Ta cea puternică.

1 Cronici 29:11 - A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!

Marcu 1:27 - Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!”

Iuda 1:4 - Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, ...care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.

DUMNEZEU ESTE TATĂL NOSTRU IAR NOI SUNTEM COPIII SĂI

Deuteronomul 32:6 - Pe Domnul Îl răsplătiţi astfel! Popor nechibzuit şi fără înţelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, Te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?

Psalmii 89:26 - El Îmi va zice: „Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele!”

Isaia 64:8 - Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul, şi Tu, olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.

Matei 6:9 - Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău;

Pentru o apreciere corectă a caracterului lui Dumnezeu, trebuie să-L înţelegem pe El ca fiind şi Tată, şi Stăpân. Dacă El este Stăpân, iar noi - robii Săi, înţelegem relaţia de ascultare necondiţionată care trebuie să existe. Dacă El este Tatăl nostru iar noi suntem copiii  Săi, înţelegem relaţia de dragoste.

Tendinţa bisericilor tradiţionale este să-L vadă pe Dumnezeu ca fiind un Stăpân care locuieşte departe, de a cărei sfinţenie nu te poţi apropia decât prin mijlocitori. Tendinţa bisericilor neoprotestante este de a-L vedea pe Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor care vine aproape de inima copiilor Săi şi se manifestă şi ca un Prieten sau ca un Frate. A-L vedea pe Dumnezeu doar ca pe un Stăpân, sau doar ca pe un Tată, înseamnă a avea o imagine incompletă a lui Dumnezeu. Abia atunci când vom suprapune cele două tablouri şi vom împleti relaţia de dragoste cu relaţia de ascultare necondiţionată, vom ajunge la o relaţie corectă cu Dumnezeul nostru.

Iată ce frumos îmbină profetul Isaia cele două tablouri:

Isaia 57:15 - Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.

De asemenea şi profetul Maleahi relatează astfel cuvintele lui Dumnezeu:

Maleahi 1:6 - Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi o slugă, pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?

Dacă cineva ar putea să încerce să păzească poruncile fără dragoste, sau cu scopul de a primi mântuirea, cu siguranţă că nimeni nu poate să spună că iubeşte pe Dumnezeu fără să păzească poruncile Lui. (Ioan 14:15 - Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.)

Există un verset care, la prima vedere, pare contradictoriu: 

Psalmii 2:11 - Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.

A pune laolaltă bucuria cu frica şi tremurul nu este ceva logic şi pe înţelesul nostru decât dacă avem contextul celor discutate mai sus şi anume că Dumnezeu este şi Tatăl nostru, de care se leagă bucuria în închinare, dar este şi Stăpânul nostru, de care se leaga frica şi tremurul. Sigur că nouă ne place să vorbim despre un Tată care ne iubeşte şi despe dragostea noastră pentru El, iar frica şi tremurul n-ar trebui să existe în relaţia noastră cu El. Realitatea este că Biblia vorbeşte foarte mult de frica, sau de teama de Dumnezeu. „Temeţi-vă de Dumnezeu!” (Iosua 24,14; 1 Sam.12,24;  Ps.34,9; Matei 10,28; 1 Petru 2,17; Apoc 14,7).

Temerea sau frica pe care I-o datorăm lui Dumnezeu nu este doar respect, ci trebuie să fie un sentiment profund pe care să-l avem în suflet atunci când ne apropiem de Dumnezeu, ştiind că El este nespus de mare şi de sfânt, este marele nostru Creator, iar noi nu suntem decât un bob de nisip fără nici un merit înaintea Lui. Această conştienţă a măreţiei Sale în raport cu nimicnicia noastră este de fapt starea sufletească pe care trebuie s-o avem în închinare. Nu este vorba de groaza păcătosului care se ştie vinovat şi îşi aşteaptă pedeapsa, ci este tocmai acel ceva care te opreşte să nu păcătuieşti atunci când ispita de atrage. Iosif  a rezistat ispitei şi nu a păcătuit, tocmai datorită faptului că se temea de Dumnezeu atunci când a spus: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”  Gen.39,9.

Iată şi un exemplu concret al unor inimi pline de sentimente contradictorii:

Matei 28,8 - Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui.

Este posibil să ai în inima ta şi frica şi bucuria, deopotrivă? Femeile au fost apucate de frică atunci când au văzut manifestarea extraordinară a puterii lui Dumnezeu prin înviere. Aceleaşi sentimente de frică s-au născut şi în inima evreilor la Sinai, datorită tunetelor şi fulgerelor prin care Dumnezeu vorbea. Frica şi tremurul au apărut şi  la profeţii care au venit într-o legătură directă cu prezenţa lui Dumnezeu. (Daniel 10:8 - Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă.)

Dar femeile care se întorceau de la mormânt erau cuprinse şi de o mare bucurie pentru că Cel înviat, Dumnezeul atotputernic, era Isus, pe care-L cunoşteau, era prietenul lor pe care-L iubeau. Prin urmare, atât frica, teama, cât şi bucuria erau prezente în inima lor.

Acesta este Dumnezeul nostru minunat, Stăpânul cerului şi al pământului, precum şi Tatăl nostru care ne-a iubit şi ne iubeşte. Lui Îi datorăm cinstea, dragostea şi teama.

PENTRU CE MERGEM LA BISERICA?

Frecventarea bisericii este un scop în sine sau un mijloc pentru un anume scop?

Evrei 10,24.25

A merge la biserică este una din obligaţiile şi privilegiile creştinului. Un tăciune scos din foc se stinge. Avem nevoie să stăm împreună, să ne învăţăm unii pe alţii, să creştem unii lângă alţii, să ne bucurăm de părtăşie unii cu alţii şi să simţim bucuiria închinării împreună.

Iată îndemnuri care se dau în legătură cu acest subiect:

« Mergi  la biserică în fiecare săptămână! Mersul sporadic  la biserică nu îţi hrăneşte sufletul. Pregăteşte-te pentru închinare! Roagă-te ca să auzi glasul divin prin muzică, rugăciuni, preedici. Cultivă bucuria şi nu simţământul obligaţiei! Participă activ la închinare, nu fii un spectator. Ia Biblia cu tine!  Ia notiţe în timpul predicii! Pregăteşte-te astfel pentru săptămâna următoare! »

Şi totuşi mă gândesc la unii credincioşi care merg la biserică frecvent, şi poate vor merge la biserică până la încheierea vieţii, dar nu fac nimic altceva decât să meargă la biserică... Dacă mergerea la biserică rămâne un scop în sine, aceasta nu va mântui pe nimeni! Dacă sfaturile de mai sus devin o realitate, venirea la biserică nu va mai fi o formalitate. Dacă omul creşte, se dezvoltă şi se implică, atunci mergerea la biserică îşi va fi împlinit menirea. S-ar putea ca cineva să ajungă în situaţia de a nu mai merge la biserică, uneori, pentru că are o lucrare deosebită de făcut. Poate merge să viziteze pe cineva, poate merge să ţină un studiu biblic într-o zonă albă, poate va pleca în ţări străine ca misionar, poate are în grijă un azil de bătrâni. El nu mai poate frecventa biserica tot la fel ca înainte, dar el însuşi a devenit o biserică.

Dacă este aşa, atunci să dea Domnul ca biserica să fie goală deseori. Să plece fiecare într-o lucrare în care se implică cu tot sufletul! Se poate spune că astfel de lucrări pot fi făcute duminica sau în alte zile. Dar pe de altă parte, sabatele sunt atât de împovărate uneori, alteori chiar plictisitoare, în situaţia că programele lasă de dorit, şi poate că am avea mai mult de câştigat dacă am sta acasă... Şi totuşi, există biserici unde programele vor lăsa totdeauna de dorit, şi marea bucurie este să primească vizita unor fraţi din alttă parte. Dar în aceste cazuri chiar nu este nimic de făcut?

Schimbarea atitudinii personale este o mare necesitate. Tu mergi la biserică nu doar pentru a asculta o predică. E adevărat că predica ocupă cea mai mare parte a timpului. Dar nu uita că mergi la biserică pentru părtăşie. Cultivă bucuria relaţiilor! Dă mâna cu fraţii şi surorile! Şi îmbrăţişarea poate conduce la o atmosferă plăcută în biserica ta. Întreabă-i pe fraţii tăi despre sănătate! Încearcă să descoperi probleme în care te poţi implica pentru rezolvarea lor!  În asemenea împrejurări, nu mai contează cum e predica, pentru că tu mergi la biserică nu să fii doar spectator.

Este frecventarea bisericii un scop în sine? Răspunsul este şi da, şi nu. Merg la biserică pentru părtăşie, pentru bucuria închinării cu toată suflarea. Dar merg la biserică pentru că acolo învăţ, pentru că acolo cresc şi acolo aflu care este locul meu în misiune. Merg la biserică pentru misiune, merg la biserică pentru ca să aduc biserica în inima mea.  

SECRETUL FERICIRII ÎN FAMILIE

 Există un secret al fericirii în viaţa de cămin? Sunt multe păreri ale oamenilor, postate pe internet. De exemplu, iată o părere autorizată “Psihologii de la Universitatea din Tennessee au studiat 165 de cupluri proaspăt căsătorite, pe o durată de patru ani de zile: Secretul fericirii este ca soţia să fie mai slabă decât soţul.”

Un expert britanic, specializat în cercetări asupra somnului, consideră că secretul fericirii constă în a dormi în paturi separate. El susţine că proasta calitate a odihnei nocturne măreşte îi face nefericiţi pe cei doi.

Alţi cercetători spun că secretul căsniciei fericite stă în pozele din copilărie pentru că există o legătură între zâmbetul copiilor şi fericirea pe care aceştia o vor găsi (sau nu) în viaţa de adult căsătorit. Explicaţia pe care au dat-o specialiştii este că acei oameni care au o personalitate mai „luminoasă”, care abordează problemele vieţii cu zâmbetul pe buze, cu mai mult optimism, trec mai uşor peste dificultăţi şi le rezolvă mai repede.

“Într-o căsnicie nu trebuie numai să aştepţi să primeşti, ci să şi dăruieşti iubirea, să ştii să respecţti pe cel cu care ai acceptat să mergi pe acest drum să ştii să aduci speranţa în sufletul celui ce pentru o clipă, timpul a stat în loc; să ştii că dăruind iubirea, primeşti mai multă din partea lui, că te înconjoară cu dragoste, că te protejează, că îţi oferă putere, să fie acel umăr pe care să te bizui în veci; să ştie că prin el, tu te înalţi, să fie om de cuvânt, de caracter, de onoare. Secretul unei căsnicii este iubirea aproapelui, toleranţa şi, nu în ultimul rând, comunicarea. Fără comunicare totul se duce de râpă...”

“Dragoste, respect, multa înţelegere, armonie, acţiuni în comun, dar mai ales credinţă în Dumnezeu!”

Un răspuns anonim: “Secretul fericirii în familie este să fie nevasta mută şi să nu aibă mamă”...

            Cineva a spus: “Dacă există un secret, acesta rămâne... secret”...

            Dar altcineva a spus tocmai contrariul: “Nu e nici un secret. Încrederea este ingredientul de bază. Dacă încredere în tine în primul rând, apoi în cel de lângă tine, orice problemă se rezolvă. Daca ai încredere nu poţi să devii suspicios, şi cel de lângă tine dacă ştie că poate să aibă încredere în tine nu te va răni niciodată.”

De-a lungul timpului, s-au făcut multe studii asupra căsniciei şi s-a constatat că există căteva „lucruri” care pot duce la succesul unei căsnicii. Iată câteva care ar putea să ne fie de folos la un anumit moment:

- nu va înfuriaţi amândoi în acelaşi timp!

- atunci când criticaţi o atitudine, un gest, faceţi-o cu drăgălăşenie!

- lăsaţi trecutul în urmă, nu vă mai amintiţi de „fostele greşeli”!

- nu mergeţi la culcare până ce nu aţi clarificat un conflict!

- când aţi greşit, recunoaşteţi şi cereţi-vă scuze!

- întotdeauna e nevoie de doi pentru a se porni o ceartă şi lista ar putea continua...

Pe lângă aceste sfaturi benefice pentru căsnicie, secretul unei căsnicii fericite depinde cel mai mult de dorința și voința celor doi!

Iată şi altă opinie: “Nimeni nu poate să ne spună cum să ne comportăm pentru a avea o căsnicie fericită. Esenţial este să fii tu însuţi, să te deschizi faţă de partenerul tău, să înţelegi că sunteţi doi şi nu identici, să învăţaţi împreună să luaţi decizii, pentru a evita apariţia problemelor în căsnicie.

Secretul căsniciei. Izvorul fericirii trebuie căutat în familie şi nu în afara ei”.

“Secretul unei căsnicii fericite a fost descifrat. Pentru o căsnicie fericită nu e nevoie decât ca un cuplu să petreacă două vacanţe împreună pe an, să aibă conversaţii adevărate de două ori pe săptămână şi să se îmbrăţişeze de 11 ori în două săptămâni”, susţine un nou studiu citat de ziarul The Telegraph.

Cât durează dragostea? Cum reuşim să fim fericiţi alături de partenerul nostru de viaţă? De ce sunt din ce în ce mai puţine cuplurile care reuşesc să rămână împreună până la adânci bătrâneţi? Şi prin ce se deosebesc ele de cele care nu reuşesc? Acestea au fost întrebările de la care a pornit o echipă de psihologi, care a efectuat un studiu menit să deconspire secretele căsniciilor durabile. Iar ceea ce au descoperit i-a uimit chiar şi pe ei, după cum au declarat ulterior. Iată rezultatele studiului:

Cuplurile fericite se ceartă. Dacă doi soţi susţin că ei nu se ceartă niciodată, nu exclude posibilitatea ca, peste nişte ani, să afli că au divorţat. Statistica demonstrează că mariajele în care soţii nu se ceartă sunt de trei ori mai expuse unei viitoare despărţiri decât celelalte. Cum se explică asta? Atunci când încerci din răsputeri să eviţi conflictele, rezultatele pot fi catastrofale. Nemulţumirile reprimate, neexprimate, se adună sub aparenţa de armonie şi devin tot mai apăsătoare. Iar într-o bună zi, ceea ce a început prin a fi o mică neînţelegere devine o criză gravă.

Cuplurile fericite sunt bazate pe prietenie. Majoritatea celor care au o căsnicie fericită de peste 30 de ani au motivat longevitatea mariajului lor cu acelaşi argument surprinzător: nu pasiunea i-a legat, ci faptul că au reuşit să fie foarte buni prieteni si colaboratori.

Cuplurile fericite au simţul umorului. Râsul sudează căsnicia. Soţii care spun - unul despre celălalt - că rezolvă problemele cu umor, au cu aproximativ 67% mai puţine conflicte decât celelalte.

Cuplurile fericite îşi tratează partenerul ca pe un egal. Mariajele în care fiecare soţ consideră că celălalt nu îi este inferior în nici o privinţă au de două ori mai multe şanse să dureze o viaţă faţă de cele în care unul din parteneri se consideră superior celuilalt.

Cuplurile fericite petrec foarte puţin timp în faţa televizorului. Cine se uită încontinuu la televizor, îşi diminuează cu aproximativ 26 de procente şansa de a avea o căsnicie fericită.

Cuplurile fericite îşi împart echitabil treburile casei. Când bărbaţii îşi ajută soţiile în gospodărie, dragostea durează mai mult. Iar în sondaje reiese că ei sunt mai mulţumiţi de mariajul lor decât cei care lasă treburile casei pe seama nevestei.

Cuplurile fericite nu caută perfecţiunea. Pentru că au aflat de multă vreme că nimeni nu-i perfect, nu cer asta nici de la partenerul de viaţă. Iar pretenţiile mai mici măresc cu cel puţin 33% şansa ca mariajul lor să reziste în timp.

Iata cateva sugestii, reieşite din studii făcute în 1973:

Cere ajutor din timp! Majoritatea cuplurilor aşteaptă în medie şase ani până când se hotărăsc să ceară ajutorul pentru problemele maritale. Acest lucru înseamnă că multe cupluri îşi trăiesc nefericirea mult prea mult timp.

Exprimă-ţi sentimentele! Cuplurile care evită să-şi exprime supărările şi mâniile, atunci când ajung să discute despre toate acestea, sunt cei mai fericiţi.

Îmblânzeşte-ţi “începutul”! Argumentele pe care le aduci de la începutul unei discuţii pot provoca o ceartă numai din cauza tonului certăreţ sau al unei simple remarci dispreţuitoare sau critice.

Acceptă să fii influenţat(ă)! O căsnicie poate dura mai mult timp dacă soţul/soţia va accepta să fie influenţat de către soţie/soţ.

Trebuie să ai un standard moral! Cuplurile fericite au standarde precise unul faţă de celălalt. Cele mai de succes cupluri sunt acelea care, încă de când sunt tineri căsătoriţi, refuză să accepte un comportament jignitor unul faţă de celălalt. Cu cât veţi tolera mai puţin comportamentul greşit al celuilalt încă de la începutul relaţiei, cu atât căsnicia voastră va fi mai fericită.

Concentraţi-vă asupra părţii bune a lucrurilor! Într-o căsnicie fericită, cuplurile îşi fac de nenumărate ori complimente: unul faţă de celălalt sau faţă de relaţia lor.O căsnicie bună trebuie să aibă un climat pozitiv.

Iată şi alte sfaturi:

Caută să fii cât mai compatibil cu partenerul tău! Caută lucrurile care vă plac amândurora, care vă încântă pe amândoi şi pe care adoraţi să le faceţi!

Respectă diferenţele dintre voi şi nu încerca să îţi convingi partenerul că ceea ce îi place lui nu este bine şi că ceea ce îţi place ţie este cel mai bine. Diferenţele pot fi plăcute de cele mai multe ori.

Învaţă să ai răbdare!

Învaţă cum să-ţi înţelegi partenerul şi încearcă să vezi prin ochii săi!

Depune efort şi încearcă să foloseşti comentarii pozitive în locul celor negative. De exemplu, dacă partenerul face ceva greşit nu-i spune "mereu greşeşti", ci: "poate ar trebui să încerci şi în alt fel!".

Rezervaţi o perioadă de timp pe care să o petreceţi în familie!

Fă-ţi întotdeuna timp pentru tine insuţi! Vei fi o persoană înţelegătoare cu cei din jurul tău dacă eşti înţelegătoare cu tine însăţi. Ai nevoie de un timp în care să îţi pui în ordine gândurile, să ai grijă de tine şi de ceea ce simţi.

Fă din familia ta prioritatea numarul unu, înaintea carierei. Dacă vei fi un părinte şi un soţ bun, vei avea mai multă încredere în tine şi acest lucru se va reflecta şi asupra carierei tale. Dacă lucrurile merg rău la muncă vei avea acasă un sprijin important ca să reuşeşti să treci peste probleme.

Într-o căsătorie femeia şi bărbatul au roluri şi nevoi diferite. Este recomandat ca cei doi să stabilească aceste roluri şi să discute despre nevoile pe care le au. Pănâ nu ştii ce vrea partenerul tău de la tine, vei înota împotriva curentului. Femeia este mai emoţională, în timp ce bărbatul este mai concret. Ea vrea reasigurări şi stimulare mentală, şi de asemenea vrea ca măcar un hobby să fie comun. Un cuplu devine nefericit când nevoile celor doi nu sunt satisfăcute. Atunci există riscul ca acestea să fie satisfăcute de o a treia persoană.

            ***

           

Care ar fi, în concluzie, secretul fericirii in familie? Am enumerat mai sus foarte multe lucruri şi se pare că trebuie să ţinem minte foarte multe, pentru că viaţa este foarte complexă. S-ar putea spune că nu există un singur secret pentru toate familiile. Poate că fiecare familie are secretul ei în ce priveşte fericirea. Este important să-l descopere!

Biblia conţine şi ea multe pasaje cu sfaturi, îndemnuri, referiri la viaţa de familie. De la Geneza, Exodul, apoi  epistolele din Noul Testament, etc., fiecare carte se referă mai pe scurt, sau mai pe larg la viaţa de familie. Biblia descoperă totuşi un secret general valabil, şi anume, fericirea începe cu apropierea de Dumnezeu:  « Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale!». Ps.73,28

           

În acest context, am putea spune că acest subiect porneşte cu o întrebare greşită (Care este secretul fericirii în familie?), pentru că fericirea nu se găseşte în familie, ci în Dumnezeu. Cineva spunea în mod radical: «Dumnezeu a făcut familia nu pentru ca oamenii să fie fericiţi, ci pentru dezvoltarea caracterului!»

            Sunteţi de acord cu această propoziţie? Probabil că nu, în totalitate. În timp ce este adevărat că familia este dată şi pentru dezvoltarea caracterului, totuşi, Dumnezeu a făcut familia pentru fericirea omului, pentru că, unde, altundeva trebuie să se simtă omul împlinit, fericit, decât în cadrul căminului?

            Este bine în final să mai precizăm un lucru: Omul are trei coordonate pe care îşi desfăşoară existenţa şi anume:

Relaţia cu Dumnezeu

Relaţia cu aproapele (şi cel mai aproape este soţia/soţul)

Relaţia cu sine

Aceste trei coordonate sunt cuprinse în rezumatul pe care Domnul Isus l-a făcut legii morale:

Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată puterea...

Să iubeşti pe aproapele tău...

Să iubeşti...  pe tine însuţi

Trebuie să subliniem că relaţia cu tine însuţi  este fundamentul pe care le construim pe celelalte două. Dacă relaţia cu tine nu e bună, nu ai relaţii bune nici cu aproapele (soţul şi soţia şi ceilalţi), şi nici cu Dumnezeu

Relaţia cu tine însuţi sau cu alte cuvinte imaginea despre tine se poate deteriora în două moduri, care reprezintă două extreme. Pe de o parte vorbim despre complexul de inferioritate, şi pe de altă parte, complexul de superioritate.

Cu sine	Cu aproapele	Cu Dumnezeu
- subapreciere (inferioritate)	– timiditate, neîncredere, învinuire, condamnare	- necredinţă, învinuire
- supraapreciere	- aroganţă, lipsă de respect	- suficienţă de sine, nu ai nevoie de Dumnezeu, te bazezi pe ratiunea ta, pe deciziile tale

Cauzele unei imagini de sine incorecte se poate afla în păcat, în general, într-un păcat personal, dar cel mai adesea în familia de unde provii. Când părinţii spun frecvent copilului lor: “Eşti un bleg, nu ştii nimic, nu faci nimic, n-ai să ajungi niciodată..., uite ce note ia colegul tău!”, copilul va creşte cu un complex de inferioritate. Pe de altă parte, când părinţii spun: “Îngeraşul lui mămica, eşti grozav, odoraşul tatei, nimeni nu e ca tine,  ce frumos eşti, tu nu eşti ca Ionică!”, sigur că acest copil va creşte orgolios şi cu lipsă de respect pentru cei din  jur.

            Soluţia pentru o bună imagine de sine este în Dumnezeu. Dacă descoperim că ceva ne lipseşte, reflexul trebuie să fie rugăciunea. Dacă cerem cu toată puterea, cu toată ardoarea, Dumnezeu ne va vindeca sufletul.

Apostolul Pavel spune: “Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia!” Rom 12,3

            În concluzie, cei care se pregătesc de acum înainte pentru căsătorie au o şansă la fericire dacă reuşesc să înveţe şi să aplice cât mai mult din ceea ce învaţă, şi dacă reuşesc să se lase călăuziţi de Dumnezeu. Dar pentru cei care privesc înapoi spre căsătorie şi au sentimentul frustrării, mai există vreo şansă la fericire?

            Cu siguranţă că da, în măsura în care amândoi privesc nu la frustrările lor, nu la muntele care le stă în faţă, ci privesc dincolo, adică acolo unde doresc, şi unde Dumnezeu le-a făgăduit că pot ajunge. 
            Cu alte cuvinte, secretul fericirii şi al biruinţei lor constă în PERSPECTIVA VEŞNICIEI. Dacă vrei să ajungi acolo, se poate! Depinde ce vrei şi unde priveşti!

VINUL - TEMPERANŢĂ SAU ABSTINENŢĂ?

Biserica AZS este recunoascută ca fiind singura, din perimetrul neoprotestant, care proclamă abstinenţa totală în ce priveşte alcoolul. Celelalte biserici se bazează pe unele texte biblice, care par a susţine doar moderaţia şi nu abstinenţa (1 Tim 5,23). Întrebarea este: Ce recomandă Biblia - moderaţia sau abstinenţa?

La Proverbe 20,1 scrie: „Oricine se îmbată cu ele nu este înţelept”. Tocmai aici ar putea interveni „înţelepciunea” creştină care se fereşte de îmbătare, dar permite folosirea unui păhărel, pentru că vinul, (cel roşu, mai ales), conţine printre altele, resveratrol, adică ceva bun pentru sănătate. Aici foarte mulţi trec cu vederea că resveratrolul se găseşte şi în struguri, şi în mustul roşu, şi nu neapărat în vinul alcoolizat!

Unii spun: „În Vechiul Testament, este clar că israeliţii au băut”. Şi ce urmează? Bineînţeles că putem să bem şi noi... Şi ar fi posibil să existe persoane care beau un păhărel mai pe faţă sau mai pe ascuns, deoarece păstrează în sinea lor  o nesiguranţă în privinţa aceasta.

Chiar dacă se spune că israeliţii au băut, importantă este o altă chestiune: Dumnezeu a fost de acord? Ştim că poporul lui Dumnezeu din vechime a fost necredincios şi în alte multe lucruri, dar oare Dumnezeu a privit cu plăcere asupra faptelor lor? A fost intenţia lui Dumnezeu ca ei să bea băuturi alcoolice? Faptul că Dumnezeu a tolerat şi bigamia, şi sclavia, şi dorinţa lor de a avea împărat, şi folosirea băuturilor alcoolice, nu înseamnă că acestea au fost şi intenţiile de la început ale lui Dumnezeu. De ce trebuie să luăm din Vechiul Testament doar acele situaţii care arată că evreii au băut? De ce nu apreciem şi acele situaţii când Dumnezeu priveşte cu neplăcere pe cei ce beau, şi acele situaţii când laudă pe cei ce nu beau? Cât de mult îi apreciază Dumnezeu pe Recabiţi, de exemplu (Ieremia 35).

Deuteronomul 14,26  pare a fi cel mai dificil text. Dumnezeu încurajează cu mare generozitate ca evreii să cumpere tot ce vor, printre altele „vin şi băuturi tari” şi să se bucure înaintea Domnului. Prima impresie ar trebui să fie una de uimire: Cum de permite Dumnezeu cu atâta largheţe folosirea băuturilor? - şi să ne conducă la a spune: Nu se poate aşa ceva! E o problemă aici!

Într-adevăr este o mare problemă! În V.Testament avem 3 cuvinte care necesită un minim de atenţie: „Yayin” care înseamnă „băutură de struguri” în orice formă, fermentată sau nefermentată. Cuvântul acesta arată doar originea băuturii (de struguri) şi nu calitatea (fermentat sau nefermentat). Oriunde întâlnim acest cuvânt, doar contextul este cel care ne arată calitatea băuturii respective. Al doilea cuvânt este „Shekar” care înseamnă „băutură de alte fructe”, şi, la fel, nu putem şti calitatea ei, decât numai din context.

În Deuteronom 14,26, expresia „vin şi băuturi tari” este de fapt „Yayin şi Shekar”. Se leagă foarte bine de permisiunea făcută cu atâta largheţe de Dumnezeu: „Cumpără tot ce vrei: băutură de struguri, băutură de orice alte fructe, şi bucură-te înaintea Domnului!” Cu siguranţă că varianta lui Cornilescu este tributară concepţiei traducătorului despre problema aceasta, şi nu reprezintă o variantă fidelă originalului. Practic, oriunde întâlnim expresia „vin şi băuturi tari”, în Biblie, şi o întâlnim în multe locuri, e vorba despre „băutură de struguri şi băutură de alte fructe”, iar din context vom înţelege şi calitatea.

Al treilea cuvânt este „Tyirosh” care înseamnă must nefermentat. Acest termen arată în mod special calitatea băuturii. Este de remarcat că în toate textele biblice unde este vorba de binecuvântările lui Dumnezeu: grâu, vin, undelemn, etc, totdeauna este cuvântul „tyirosh”! Niciodată nu este scris Yayin, deşi am putea înţelege din context că e vorba de un yayin nefermentat! Totuşi Dumnezeu a avut în vedere să nu existe nici un dubiu! Exemplu Deut.7,13. De asemenea, oriunde se vorbeşte despre zeciuiala din vin, niciodată nu este yayin, ci totdeauna tyirosh! Exemplu: Deut 12,17. Oare aceste două evidenţe biblice nu sunt destul de convingătoare pentru a nu mai spune niciodată cu atâta uşurinţă: „Evreii au băut”? Poate ar trebui să mai vedem şi atitudinea evreilor de astăzi faţă de băuturile alcoolice, iar cei care au fost in Israel sa muncească, ne pot povesti despre aceasta!

Mai este de remarcat în Noul Testament un termen care apare de multe ori şi anume "fiţi treji!". De regulă se spune că e vorba de trezia spirituală, dar cine cunoaşte limba greacă ştie că prima semnificaţie este trezia, sau abstinenţa faţă de vin. De exemplu, la 1 Tes 5,6 se spune: "De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji!" Dacă acest "treji" ar însemna trezie spirituală, aşezat lângă "vegheaţi" ar semăna foarte bine cu un pleonasm. Dar observaţi legătura cu textele următoare: "Căci, cei ce dorm, dorm noaptea; şi, cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji..."

Nu este uşor să acceptăm abstinenţa în ce priveşte alcoolul. Pentru copiii care se nasc în familii de adventişti este mai uşor, pentru că se nasc cu o anumită concepţie şi conduită. Dar pentru cei care cresc în  alt mediu, este foarte greu. Însă a ne ascunde concepţiile greşite şi eşecurile noastre într-o concluzie care să susţină folosirea moderată a băuturilor alcoolice, pe baza unor texte biblice greşit interpretate, nu este o atitudine corectă.  Trebuie să fim cinstiţi cu noi înşine atunci când interpretăm Biblia. Şi dacă este greu să eliminăm cu totul folosirea unui păhărel, să nu uităm că Dumnezeu este atotputernic. La El este secretul şi puterea biruinţei. Şi mai este ceva: dacă păstrăm în suflet PERSPECTIVA VEŞNICIEI, cu alte cuvinte o imagine despre ce dorim să fim şi unde vrem să ajungem, atunci nimic şi nimeni nu ne va sta în cale.